Pe Valea Caselor, pe Piatra Caselor/ Dragoslavelor, Munţii Leaota

Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

12-13 august 2014. La vremea copilariei, impreuna cu parintii, facusem o excursie, devenita oarecum memorabila, catre Pestera Dambovicioara (vezi harta, explorare, descriere la https://sites.google.com/site/romanianatura23/home/carpatii-meridionali/culoarul-rucar-bran/pestera-dambovicioara ). Plecasem din Campulungul copilariei, trecusem de urcusul pe soseaua de sub Mateias si coborand spre Dragoslavele, in fata aparuse abruptul Pietrii Caselor, sclipind in lumina diminetii senine (imagini). Pestera amintita, urcusul greoi cu ducipalul nostru poate obosit, care nu mai voia sa traga la intoarcere, brisca cu care venisem si in sfarsit intunericul care cuprinsese locurile cand ajunsesem acasa, au fost atunci intamplari de neuitat.

Mai trecusem apoi de multe ori pe drumul strecurat printre muntii acestia frumosi, de obicei indreptandu-ma spre meleagurile indragite ale Pietrii Craiului. Acum insa, dupa aproape 70 de ani, iata-ma coborand chiar in Dragoslavele, cu intentia sa urc pe frumusetea de Piatra Caselor, pe care o admirasem de atatea ori.

Poposesc la pensiunea la care imi aranjasem sederea si in curtea cu trandafiri ma odihnesc in camera racoroasa, ferit de canicula orelor pranzului la care ajunsesem. Am privit din chioscul umbros inaltul Pietrii pe care vroiam sa urc a doua zi. Am ascultat povestile gazdei primitoare despre locurile pe care vroiam sa le cutreier. Aveau in ele locuri dintre cele ale muntilor seriosi, cu urcusuri, unele istovitoare si prin abrupturile inalte pe care le vedeam se mai petrecusera si evenimente tragice, ramase si acum in memoria celor care traiau la poalele frumoasei pietre. Pentru ca veni vorba de semetia varfului din calcar sclipitor imi aduc aminte ca la vremea copilariei, locul acesta inalt, se numea Piatra Caselor, asa cum mi-a confirmat si acum un trecator dintr-una din ulitele strabatute in dupa amiaza cand plecasem in documentarea necesara plimbarii din ziua pe care de abia o asteptam. Doar ca in scrieri mai noi, poate si a oamenilor veniti din locuri mai departate, se schimbase si numele muntelui. Acum, acestia mai ales, ii spuneau mai mult Piatra Dragoslavelor. Poate si pentru ca acum casele se modernizasera si cele vechi isi urmau drumul spre vesnicia catre care se indreptau.

Ceva mai tarziu, pe cand soarele se indrepta catre asfintit, inserarea a coborat peste adevarata poiana din curtea casei si din verdele ei neintinat s-a raspandit racoarea noptii. Una cu luna plina, lafaita pe intregul cer senin. Linistea noptii, strabatuta arareori de zgomotul vreunui vehicol stingher m-a indemnat la somn odihnitor.

Din lancezeala fermecata a asternutului molatec, a aerului racoros al diminetii, intrat pe fereastra catre alba ajunsa’n sat - vorba vine, ca Dragoslavele e ditamai oras, mi-am aruncat in rucsac cele trebuincioase si iata-ma pe drumul spre Piatra Caselor (imaginea 1).

Pe langa biserica din drum, pe asfaltul intins de pe vechea ulita stapanita de case mai vechi ori mai noi, am ajuns repede la carciuma de la rascruce (imaginea 2), acolo unde cu o zi mai inainte tot schimbasem vorbe despre drumurile mele catre varful dorit. Si acum erau oameni la paharelul matinal. Unul dintre ei astepta ocazii catre drumurile pe care avea sa le faca. Am plecat mai departe, in lungul paraului zagazuit bine. Acum, ca pe aici ajungeam a doua oara, am avut ragaz sa privesc casele pe langa care treceam. Erau unele noi, cu iz de modernitate. Dar mai erau altele cu scanduri batute in ferestre, din care viata disparuse de mult.

O femeie intalnita in cale mi-a spus, cu fereala in glas, ca numele impamantenit al apei zglobii este Cacati si cu mana la gura s-a uitat la mine sa vada cam ce-oi zice. Am plecat mai departe si curand am ajuns la paraul navalnic, venit din inima muntelui. Ajunsesem pe Valea Caselor. Peste podul aninat peste firul apei, aparuse o pensiune. Cam mare mi s-a parut mie. Cam de pe acolo si asfaltul se terminase. Cu oamenii intalniti in cale am mai schimbat ceva vorbe. Am ramas singur pe drumul care incepuse sa urce, dar pana la urma o masina s-a invrednicit sa opreasca langa mine si sa-mi ia din picioare ce mai ramasese pana in Saua Prislopului (vezi harta la https://sites.google.com/site/romanianatura49/home/carpatii-meridionali/leaota/trasee-in-muntii-leaota-harta ).

Din zgaltaiala masinii am coborat in saua larga. Iata-ma in marea pajiste batuta de soare. Varful cel mare, la care jinduisem, imens, statea agatat deasupra palcului de padure de brad care-l inconjura. Am inceput urcusul (imaginea 3). La inceput am trecut pe langa platforme betonate, care imi pareau facute pentru vreun elicopter. Sa fi fost drumurile pentru crucea despre care aflasem ca se ridicase pe crestetul muntelui… Mai apoi muntele era brazdat de un lung drum croit pe coasta lui, care parea ca se pierde undeva printre fagii padurii in care ajungea. Am taiat pajistea, am ajuns la drumeagul amintit, cu fagasuri multe si cam ros de ape si catava vreme am mers in lungul lui. Cand s-a apropiat padurea de fag am taiat drumul si m-am indreptat catre liziera brazilor, gandind ca astfel am sa pot urca mai lesne catre locurile dorite. Pana la urma am intrat in paduricea formata din incalcisul ienuperilor si brazilor. Printre ei mi-am croit drum. Uneori anevoie, pe panta care devenea cam aspra pe masura ce urcam si adesea cam neprimitoare judecand dupa ramurile spinoase care imi cam incurcau inaintarea. Pana la urma am razbit la plai si fara sa-mi dau seama am ajuns la varful cu cruce inalta ridicata pe el, sfintita in 2007. Erau alaturi baterii fotovoltaice si una din ele lipsea (imaginea 4).

Ajunsesem pe varful pe care mi-l dorisem (imagini 5, 6). Eram inconjurat de munti inalti, pe care mai fusesem. Acum, in ziua asta de vara calduroasa orizontul era cam paclos si culmile mai indepartate doar le ghiceam. Culmea inalta a Leaotei celei mari se ghicea mai bine. Linia framantata a Bucegilor ma lasa doar sa ghicesc inaltimile vestice care ma fermecasera. Catre Piatra Craiului doar culmea mai domoala din Petricea isi arata inceputurile. Din cele inalte ale Iezerului, doar imaginatia ii deslusea cupola Papusii. Tuguiul Mateiasului se deslusea mai bine, cat l-om mai vedea profilat pe cer pana sa ajunga doar o amintire, mancat de-a binelea de furia cimentului.

Am intalnit pe plai, pe cand strabateam ultimii metri catre varful cel mare, pierdut in pajiste, un amarat de punct albastru, alaturi de o sageata de aceeasi culoare. Dar altul, cat am cautat prin preajma, nu am mai gasit. Mi-am facut perna din rucsac si cu mainle sub cap am privit spre cerul albastru si am plutit o vreme prin toate locurile inconjuratoare, fiecare cu amintirile pe care le traisem aievea.

Am stat pe varf mai bine de o ora, dupa care am purces la drumul coborarii. De data asta am gasit bresa printre brazi, care mi-a permis ca pana jos, la drumurile pe care le parasisem, sa nu mai trebuiasca sa strabat paienjenisul ienuperilor. Eram la amiaza si soarele dogorea cat putea el. Coborand, am avut surpriza, acum cand pacla parca se mai indepartase, sa privesc clinurile stancoase ale Ghimbavului sclipind in bataia soarelui (imagini 7-9, 11).

In sa am intalnit un cioban venit la stana din apropiere. El m-a sfatuit sa cobor pe drumul inierbat din apropiere (imaginea 10), care ma va scuti de o buna parte din drumul lung urmat la urcare. Am pornit pe drumul la inceput umbros si cu izvor aflat chiar la inceput. Curand el a iesit din pavaza copacilor si a continuat pe coasta cine stie de cand despadurita (imaginea 12). Am avut totusi parte de frumusetea abruptului stancos, spectaculos aici ca si cel vazut din soseaua Dragoslavelor (imaginea 13). O scurtatura printre copaci m-a adus din nou la marginea drumului facut de dimineata. O masina tocmai cobora si cu ea am ajuns repede aproape de casa care ma gazduise. Oamenii din masina erau atat de tineri si daca m-as fi straduit un pic le acopeream cu varsta mea pe cea a lor. S-au dovedit placuti si conversatia s-a legat fara osteneala.