Peştera Posada, sub şoseaua Rucăr - Braşov
1 Ică Giurgiu, stânga și Ioan Dobrescu, la mijloc, într-una din turele de explorare din anul 1975 în zona Posada; pusesem cortul chiar sub șoseaua Rucăr - Podul Dâmboviței. Foto: Oprea Bleonţ.
text: Ică Giurgiu (Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti)
imagini: Cosmin Bicu, Cristina Lina, Ică Giurgiu (Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti)
Localizare
Pe șoseaua Rucăr - Podul Dâmboviței - Brașov, după ce ieșim din Rucăr începem urcarea serpentinelor către șaua/ pasul dintre localitățile Rucăr și Podul Dâmboviței. La borna kilometrică 61+100 metri, spre Brașov, pe dreapta drumului (imaginea 2), imediat dincolo de o gospodărie proprietate particulară (lângă poarta ei metalică este un pârleaz care permite intrarea în gospodărie și trecerea ei pe drumul de căruță care se îndreaptă spre fânețele de deasupra proprietății), în locul numit Podul Grecului (toponim local pe care nu toți cei care stau în prezent pe aici îl cunosc), o depresiune cu pereți stâncoși, verticali (imaginea 3), orientată nord-est sud-vest, înconjurată de vegetație înaltă și gard de sârmă se deschide în văluririle peisajului. La partea ei sud-vestică, marginea abruptă, stâncoasă, pe alocuri surplombată, ajunge la zece metri înălțime (o parte se poate vedea în imaginea 4).
2 Localizarea Peșterii Posada. Vedere de deasupra șeii/ pasului pe care îl trece șoseaua Rucăr (aflat spre dreapta pozei) - Podul Dâmboviței (aflat spre stânga pozei). Foto: Cosmin Bicu (București).
3 Partea superioară a depresiunii de la Podul Grecului, în care se află, în extremitatea ei sud-vestică, intrarea în Peștera Posada. Foto: Ică Giurgiu, Cosmin Bicu, Cristina Lina.
4 Intrarea superioară (cota 0) în Peștera Posada, la baza unui perete abrupt, parțial surplombat, aflat în depresiunea din imaginea 3. Foto: Ică Giurgiu, Cosmin Bicu.
Aici este locul de apariție și pierdere a unei curgeri de apă cu debit influențat de anotimp. Localnicii aruncă gunoaie, de tot felul, fără să știe că poluează un obiectiv turistic deosebit. La punctul minim al depresiunii, care se poate coborî fără probleme dacă venim dinspre nord-est, pe direcția apei care se duce în subteran, se află intrarea superioară în Peștera Posada, o cavitate de 212,6 metri dezvoltare totală cartată și 23,45 (-20,95; +2,5) metri denivelare totală cartată.
Peștera trece pe sub șoseaua Rucăr - Podul Dâmboviței și are o intrare inferioară (mai tot timpul astupată cu aluviuni) situată la baza peisajului din imaginea 13.
Explorare, cartare
Peștera a fost descoperită de Ioan Dobrescu (imaginea 1), „motorul” cercetărilor de teren și explorărilor de la Clubul de Speologie Piatra Craiului Câmpulung Muscel, în februarie 1975. În iunie și septembrie 1975 a avut loc topografierea cavității (Ică Giurgiu, Mihaela Giurgiu, Clubul de Speologie „Emil Racoviță” București; Ioan Dobrescu, Oprea Bleonț, Clubul de Speologie Piatra Craiului Câmpulug Muscel).
În toamna lui 1979, speologii de la Câmpulung au continuat decolmatările și au găsit intrarea de jos a peșterii.
Descrierea cavităţii
Peștera Posada are dezvoltare generală nord-est sud-vest. Este formată între două mari blocuri de stâncă, cel de deasupra predominat în conglomerate, cel de dedesubt cu importante porțiuni calcaroase. Câteva diaclaze (exemplu imaginile 6, 7) au direcționat cursul de apă. Pe aceste spații s-a înregistrat întâi o curgere în regim inundat. Apoi a urmat modelarea galeriilor prin curgerea apei cu nivel liber; în mai multe locuri din peșteră (vezi harta) se pot vedea nivele de eroziune bine conturate, numărul lor ajungând până la șase.
Porțiunile cu tavan mai coborât de pe parcursul peșterii sunt locurile unde odată ajunse deșeurile metalice și din plastic aruncate în depresiunea de la debutul cavității se produc colmataje care pot ține mai mulți ani. Speleotemele cele mai numeroase și diverse se găsesc în partea de sud-vest a cavității.
5 Peștera Posada, imediat lângă intrarea de cotă superioară; podeaua este înțesată cu deșeuri aruncate de localnici. Foto: Cosmin Bicu, Cristina Lina.
6 În zona punctelor A-A’, vezi harta peșterii, privire spre aval. Ca și în imaginea anterioară, se observă componența matricei de conglomerat. Foto: Cosmin Bicu, Cristina Lina.
Harta Peșterii Posada, realizată de Ică și Mihaela Giurgiu, Ioan Dobrescu și Oprea Bleonț. Descărcați acest plan, la scară mare, din baza acestei pagini.
7 În zona punctelor A-A’, vezi harta peșterii, privire spre amonte. Foto: Cosmin Bicu, Cristina Lina.
8 Ică Giurgiu, pe buza săritorii de 5 metri, pe care coboară apa. În dreapta imaginii, sărioarea de 3,3 metri (vezi harta). Foto: Cosmin Bicu.
9 Deasupra săritorii de 3,3 metri, scurgeri parietale. Foto: Cosmin Bicu, Cristina Lina.
10 Pe buza săritorii de 3,3 metri, sub scurgerile parietale, vedere către sala de la baza cascadei. Foto: Cosmin Bicu, Cristina Lina.
11 De la baza sălii cu cascadă, vedere spre săritoarea de 5 metri (stânga); în dreapta imaginii este săritoarea de 3,3 metri. Foto: Cosmin Bicu, Cristina Lina, Ică Giurgiu.
12 Începutul galeriei care duce din punctul B (vezi harta) spre aval. Foto: Cosmin Bicu, Cristina Lina.
13 Aspect de pe stânga șoselei Rucăr - Podul Dâmboviței, acolo unde se află și intrarea de jos în Peștera Posada. Foto: Cosmin Bicu.
File din descoperirea si explorarea pesterii
Redăm extrase din corespondența pe care Ioan Dobrescu a trimis-o lui Ică Giurgiu privind descoperirea și explorările din Peștera Posada.
Se vede întuneric!
„În ziua de 9 februarie 1975 cercul de speologi amatori Piatra Craiului din Câmpulung Muscel a făcut o nouă descoperire. Iată cum s-a ajuns la ea...
Încă din toamna anului trecut și în perioada de început a acestui an, folosind zilele de sâmbătă după-amiaza și duminică (pe atunci sâmbăta era zi de lucru - notă Ică Giurgiu), ne-am propus, bazați pe intuiție, să destupăm un puț în care sfârșea o peșteră destul de mică, căreia nimeni nu i-a dat importanță.
Am muncit cu tenacitate, am sperat, muncă neștiută de nimeni, numai speologii amatori o cunosc, muncă netulburată de nimeni. Am lucrat împreuna cu Oprea Bleonț (Picu) și cu micul și firavul Dan Dăscăluc (12 ani) și în după-amiaza zilei de 8 februarie și dimineața zilei de 9.
La un moment dat, Picu, exasperat de truda fără nici un semn revelator, zice:
- Hai să lăsăm treaba asta, pierdem timpul!
- Picule, numai zece minute, uite, mai scoatem 20-30 de centimetri și dacă nu se ivește nimic abandonăm, punem capac, răspund eu.
Am început din nou, îndârjiți, munca înlăturând pietre, lemne, cioturi, frunze, mâl, nisip și numai după 15 centimetri se conturează spre sud-vest ogiva unei galerii minuscule care continua ferită de colmatare de pietrele mari care filtrau apa, reținând restul de materiale.
Am pornit primul, târâș, urmând raza luminii, ca după doar cațiva metri să observ finalul... dar apropiindu-mă să constat că galeria o ia la dreapta. După câțiva metri am strigat tare lui Picu să mă urmeze; el rămăsese la intrare, pesimist. A pornit după mine, urmat de Dan, care desfășura firul Ariadnei care ne servește totdeauna în explorări, evitând rătăcirile. Având certitudinea că vin după mine - este o regulă să nu intre mai puțin de 2-3 în galerii noi pentru că nu pot fi prevăzute nenumărate capcane naturale - am pornit mai departe și la un moment dat un nod amar, îl simt intens, galeria se înfunda. M-am apropiat și am cercetat natura colmatajului, obturația era completă, pietre prinse bine între pereți, în jos mâl, nisip, creând un fel de strecurătoare pentru apă, dar peștera nefiind activă decât la averse nu am avut de ce ne plânge.
Am început decolmatarea, lucram în pozitie incomodă, ca un disperat, lemnele le-am depozitat în partea de sus, printre pietre, mâlul lateral înapoi și am descoperit continuarea pe sub pietre, era să strig de bucurie. Am făcut o figură demnă de contorsioniștii de la circ și m-am trezit dincolo de strâmtoare cu galeria continuând.
Inima-mi bătea teribil, auzeam parcă bubuiturile ei, transpirația - pentru că era cald în interior - o simțeam furnicându-mă, dar mintea lucra cu viteză mai mare decât înaintarea. Să știi - îmi spuneam - aceste galerii de viezure nu duc la ceva ca lumea, cum se vor sfârși, voi avea unde întoarce?... ca în curând să observ în fascicolul de lumină, pe dreapta, un întuneric compact. Am ajuns într-o sală înaltă, rotundă, cu concrețiuni și un horn care se pierdea în sus (probabil în amonte de punctul B’, vezi harta - notă Ică Giurgiu). A intrat și Picu, a rămas mut de uimire, ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat de fericire. Eram primii oameni care călcau pe solul aluvionar al acestei cavități!
De aici galeria ducea mai departe, pe direcția sud-vest, largă cam de un metru, foarte sinuoasă. După alți metri, o sală de dimensiuni importante. Pe dreapta o nișă străjuita de o stalagmită, în tavan țurțuri ca macaroanele (sala de la cota -19,45 metri, notă Ică Giurgiu).
Nu am atins nimic, am admirat pioși aceste minuni subpământene și am regretat sincer că ceea ce s-a produs în conștiința noastră era parcă prea puțin pentru măreția lor și am fi dorit să le cunoască toată lumea, să-și bucure ochii cu aceste minunății, dar, în același timp gândeam: dacă ar pătrunde aici neavizați, oameni lipsiți de sentimentul ocrotirii naturii, le-ar rupe, le-ar lua ca suvenir, ar deposeda sălile de măreția lor și acestor forme nicăieri nu le stă mai bine decât aici, în mediul lor natural.
Pe lături, de o parte și alta a talvegului, straturi sedimentare de nisip și pământ pe care se zăreau firave colțuri de vegetație. Sămânța ajunsă aici, în mediu cald și umed, a încolțit dar nu se dezvoltă prea mult din lipsă de lumină. Pe un asemenea strat, o movilă curioasă, un cefalopod uriaș, Caracatița, așa i-am dat numele, formațiune scursă din tavan și împietrită, de câțiva metri diametru, cu prelungiri (planșeul de 4 x 4 metri, vezi harta, din aval de cota -18,85 metri, notă Icăa Giurgiu).
Am botezat și celelalte locuri: primei săli (zona punctului B’, vezi harta) i-am spus a Hornului; galeria sinuoasă (din aval de punctul B) am numit-o Calea Pierdută, după un desen popular care se încondeie pe ouă; apoi, Sala Minunilor, cu Caracatița.
Dincolo de această sală am mai înaintat puțin, târâș, până când tavanul s-a apropiat de sol printre formațiuni stalagtitice. Pe tavan atârnau lilieci. Am săpat cu mâinile, am mai mers ceva, dar efortul era mare. Aici ne-am oprit. Dar aveam certitudinea că peștera continuă și mai oferă surprize. Munca ce ne așteaptă merită făcută, mai ales dacă ne va răsplati așa cum ne-a răsplătit la puțul unde am săpat prima dată.” (10 februarie 1975)
„În cursul după-amiezelor de 13 și 23 februarie 1975 au fost descoperite Galeria cu Noroi și Sala Coloanelor. (vezi harta, porțiunea care pornește spre amonte, către est de la cota -12,75 metri; notă Ică Giurgiu)”
„Din Sala Coloanelor (vezi harta, porțiunea care pornește spre amonte, către est de la cota -12,75 metri; notă Ică Giurgiu) am mai înaintat vreo 15 metri, pe un traseu sinuos care ne-a solicitat la maximum elasticitatea corpului, ca la un moment dat să nu mai putem înainta din cauza îngustării galeriei pe o porțiune de 1,5 metri, după care aceasta se lărgește din nou și a rămas ca data viitoare să forțăm trecerea, înarmați cu unelte de spart.” „...Picu a trecut (spart) și am mai înaintat vreo 10 metri, până la un horn colmatat.” „...Pe galeria dinainte de Sala Coloanelor, Picu a mai mers 10 metri, urcând o săritoare, până la o nouă obturație, dincolo de care galeria se pare că continuă...”
Se vede lumină!
